Simfonie

Posted: 10/11/2017 in Uncategorized

RaEgosimul din mine s-a bucurat în ultima perioadă de tot ce a avut de oferit decorul. Nu a lăsat loc de cugetări târzii şi m-a asigurat că experienţa în sine face mai mult decât o mie de cuvinte. Aşa au ajuns să se scurgă zile, săptămâni, luni, iar mai apoi anotimpuri. Nu-i vorba de regret, s-ar putea să mă fi molipsit, căci în toată vremea dintre s-au petrecut istorii pe care n-am să le mai întâlnesc pe altundeva. S-au prăbuşit legende, s-au găsit răspunsuri, dar dincolo de tot ce din depărtare poate atârna greu, aş sacrifica suflete pentru genul ăsta de existenţă.  Să nu te mai sperie niciun război şi nicio urmă de frică să nu-ţi mai gâdile podul palmelor. Să tresari doar între acorduri, de prea multă linişte. Să ai în faţa ta atât de multe de învăţat încât provocările să devină o partitură pe care nu o să o cânţi niciodată de două ori. Mici bis-uri la final de seară, când aplauzele de la scena deschisă sunt cea mai reală şi profundă iubire pe care ţi-a fost  dat să o trăieşti.  Sunt partituri ce nasc conflicte, provoacă, trezesc resentimente, dar niciodată nu rămân neparcurse până în cel mai fin acord sau pauză.

A fost o vreme în care armoniile orchestrei poate n-au sunat ca cele mai fine interpretări, şi cu toate astea, dirijorul destinului meu a rămas desăvârşit. Nu-i pot reproşa nimic, indiferent de cum se vede din exterior.  Pentru mine, a fost precum un cor fără îngeri, dar doar cu intenţii bune. Faptul că acum metronomul ne măsoară clipele nu face decât să ne dea motive de a nu renunţa. Nu vom da drumul atât de uşor unei partituri ce ne-a purtat pe culmi. Printe după-amieze cvartete şi nopţi începute în fugă, am înţeles că sensul nostru nu stă lied.

Suntem un Opus al unei simfonii ce nu se va ridica în slăvi niciodată, însă mai toţi artiştii care n-au ajuns s-o interpreteze au să plece mai săraci de pe acest Pământ. Mă-nclin pentru că doar aici, în anumite arii, geometria sufletului meu pare perfectă.

Anunțuri

ra2M-am căutat pe toate planurile unei drame și tragedii, în jocuri de teatru și chiar după un poem; mi-am scrântit gleznele în jurul unei comedii seci și-am început să tresalt atunci când am dat peste ultima operetă în care parcă totul se derula la persoana întâi. N-am mai găsit nicăieri asemenea stări necesare pentru a mă aduna, am sesizat  în fața-mi povestea cu momentul unic prin experiența sa și am ales să mă arunc cu toți creierii în el. L-am lăsat să mă acapareze, să curgă prin mine, să respir odată cu el, căci am mai fost odată pe-aici într-o vreme prea tânără pentru conștientizări.

Am lăsat în urmă toate obiceiurile vechi, le-am luat cu mine doar pe cele fără de care m-aș fi pierdut de sine. Și cel mai mult îmi place că în astfel de împrejurări nu știi cât va ține sau ce urmează mâine, dar ești copleșit de stări imposibil de explicat ce se schimbă de la un minut la altul, de situații pe care nu le-ai mai întâlnit ce te provoacă să le găsești deznodământ, și totul ține doar de tine. De curajul de a accepta sau de a fugi, de a pune stop. Te poți opri în orice moment, fără cale de întoacere sau poți alege varianta mea, să te dai cu capul de pereții unei lumi în care nimeni nu intră neinvitat, fără motiv sau merit. Aici pereții au miros de eternitate, luminile strălucesc în tonuri și semitonuri, timpul se pierde în abstract iar oamenii prind nuanțele izbăvirii. Aici se-aud vorbe de mai bine, se aplaudă voluptos și se încearcă mereu fără teamă de eșec. Aici până și singurătatea are gust de doi, apropierile sunt mai ușoare, scuzele nu caută motive.

Acum, mai mult ca niciodată, sunt sigură că nu am să mă vindec de artă, cordul meu are alte zvcniri în vremurile astea, iar asta este ceva ce nu ai să poți cumpăra nici cu cea mai substanțială linie de credit.

Ateul din mine a fost convins să scrie o rugă închinată celui mai profund moment. La fiecare miez de noapte, m-aștept să se rupă vraja și îngân un ,,Amin” nerostit ce ține loc de semn de carte în memoria fericirii mele. Până atunci, merg paralel cu lumea și ea zâmbește știrb în împlinirea mea.

La orizont

Posted: 14/06/2016 in articole, Uncategorized

fhjklkn.JPGGândurile n-au mai știut să se așeze în pagină de vreme ce n-au mai fost ascultate decât în trecere de la responsabilități spre guri mici de repaus înnecat. Și-au stat suspendate o vreme bună. La început nu s-a făcut sesizare, mai apoi au intervenit nelipsitele frustrări cum că ceva, undeva, cumva, curge-n sens contrar. Cât timpul a lipsit  au făcut cheag, și-au stat acolo știind parcă de la bun început că mă voi întoarce, ca de fiecare dată în regim loial și gata să las în urmă tot ce m-a reținut.

Dar întoarcerea n-a venit ca în alte dăți. A fost una dintre cele mai anevoioase dintre ele, din pricina așteptării îndelungate ce părea că se tot dilată cu fiecare apus și răsărit în parte dar și din cauza preocupării din acel moment. De-ar fi fost un act diferit, jucat nu din litere și susținut nu din citit, atunci poate altfel ar fi sunat povestea de data asta. Și-atunci e mai greu să te întorci la ceva ce te-mplinește fără explicații, când pereții cotidianului tău sunt zugrăviți în cuvinte și cărți.

Când cheagul gândurilor a făcut puroi, n-am vrut nimic mai mult decât să orbesc, sau să nu mi se mai lege cuvintele, sau să am scăpări de memorie, sau să-mi pice degetele sau să uit alfabetul. Și toate astea în spernața că de undeva de-aproape se va arunca un colac de salvare. Doar că nimeni nu era aproape și asta pentru că eu eram atât de departe, pentru că nu era povestea lor și dacă cineva ar fi atins-o, atunci totul s-ar fi prăbușit ca un castel de nisip.  Și-am stat o vreme în deșertul ăsta, au fost răstimpuri în care nu puteam să mă gândesc măcar la ideea întoarcerii. Am sugrumat conștient speranța, pentru că de cele mai multe ori ea te trage în jos. Am mers până la capăt știind că dacă nu mai ai unde să te întorci, nimic nu te mai poate opri să termini ce ai început. Și totuși, iată-mă aici, întoarsă de pe front. Mai aproape ca niciodată de involuntara pasiune a unei ființe ce n-a știut niciodată să facă ceva mai bine decât să pună gânduri, opinii, idei sau fantasme în cuvinte.

Ajunsă la capătul unui drum de încercare de deformare crativă și de formare academică, pot spune că așa e și afară, în realitatea acceptată social. Acolo, însă, te joci cu oameni și trebuie să știi bine să-i alegi, căci de multe ori, venit dintr-o golgotă mai grea ca tine, s-ar putea să nu-l mai găsești pe cel la care crezi că te-ai întors. Într-un fel sau altul.

Și-ar mai fi o poveste printre toate cele de mai sus, dar n-a fost personală și nu-mi stă în fire să acord credite spre efemere existențe ce n-au să facă ecou în ceea ce trece și dincolo de timp.

Până mai încolo, m-așez atent pe o încă altă filă din poveste ce acum are aripi să se ducă într-un onest roman.

Pe timpul plecării, mi-a lipsit albastrul cerului și puterea din cuvinte, precum unui preot îi lipsește postul și mirosul de ceară arsă. La dreapta dinăuntrului meu rămâne locul neumplut și-o liniște venită din catharsis. Acum, mai mult ca niciodată, în prima linie a maturității se simte siguranța unei îndoieli nespuse ale propriului destin. Acum, mai mult ca niciodată, sunt mai atentă la orizont.

Senin

Posted: 20/01/2016 in Uncategorized

meE mai multă ceaţă între oameni decât poate să verse natura. Vremuri ca astea au miros de levănţică şi imprimă satisfacţia că timpul te trece peste toate. N-am ales să concurez la locul doi. Şi poate de-asta totul pare atât de adevărat acum, printre ţurţuri, schimbări şi ceaiuri de toate aromele pământului.

Îmi cuibăresc bine fericirea de-o vreme încoace şi ea toarce blând într-o casă ca de păpuşi. Nimic nu e perfect pe lume, şi dacă ar fi probabil m-aş fi dus de mult într-un alt decor. Şi vine şi vremea mulţumirilor şi conştineţizării. Odată cu asumarea unei vârste ce tinde cât mai mult în maturitate.

Caut mai puţin, pentru că am destul din toate. Încerc mai nou doar să păstrez esenţialul, nealterat şi să-l bucur, căci asta e tot ce contează. Să-l bucur de mine, căci doar aşa râd mai natural. Când cotidianul mă absoarbe cobor între etaje pentru o clipă de bucurie. Suficient de mult sau de puţin cât să mă menţină acolo unde trebuie, între motivaţie şi continuitate.

S-au scurs anii printre umbrele mele, o parte din ele s-au pierdut, dar nu şi cele mai pe asemănarea şi chipul de acum. Şi-ar trebui să aduc recunoştiinţă cât pentru o viaţă doar către puţini, dar perfecţionismul din mine nu-i lasă să se alinte pre mult. De teamă că poate n-or să ţină pasul. Cu toate că înăuntru ştiu că-s cot la cot cu mine.

Nu îşi au rostul aici lamentăile, căci fiecare dimineaţă are în zori lumina unei înţelegeri ce mă caută şi dincolo de punct. Doar aşa se face senin în mine.

Cu sinceritate, despre tot ceea ce se-aşterne trainic în timp.

Copilului din mine

Posted: 23/11/2015 in Uncategorized

11160145_10206373600919872_1316218306_nCopilului din mine i s-a făcut de-o vreme dor…un dor necontrolat, de parcă a aşteptat prea mult. Dacă ar putea, copilul şi-ar prinde îngerul de aripi şi l-ar trage lângă el pe Pământ. Dar îngerul zboară prea sus ca un copil să îl poată ajunge. Aşa fac toţi îngerii, nu se-apropie prea tare, nu vor să creeze iluzii. Dar copilului îi e atât de dor încât toate bomboanele şi toată ciocolata din lume şi-au pierdut gustul.

Copilului din mine nu-i mai ajung răbdările, iar timpul s-a transformat în cel mai urât coşmar,  ca un balaur care scuipă foc peste aşteptarea vieţii, transformată într-o Ileană-Cosânzeană fără urmă de scăpare.

Copilul din mine nu vrea să înţeleagă că oamenii şi îngerii nu pot convieţui,  deşi trăiesc într-o simbioză perfectă a faptelor miraculoase. Când e de rău, îngerul se apleacă peste Pământ şi cu o suflare sau o bătaie din aripi face lumină pe cărăruia celui mic.

Copilul din mine se bucură de cadourile „căzute din cer”, mulţumeşte politicos de fiecare dată, sperând în străfunul lui că îngerul se va îndura să coboare pteţ de câteva clipe doar. Dar îngerul nu-şi poate încălca legământul suprem făcut în Eden, pentru că altfel ar fi izgonit din împărăţia din care poate cerne peste plăpândul suflet atâta grijă concretizată în viaţa muritorilor.

Copilul din mine încă mai speră în minuni, căci altfel n-ar mai fi copil. Iar îngerul îi simte tremurul şi tot ce poate face el este să-l viziteze în somn, păstrându-i de fiecare dată în amintire imaginea vie naivului suflet. Şi-l pupă pe frunte la plecare, chiar în primul crăpăt al zorilor.

Copilul din mine râde şi plânge în hotote, proaspăt trezit din vis. Se bucură şi i se zdrobeşte sufletul de preaplinul iubirii dintre el şi înger.

Copilului din mine au început să-i crească aripi de ceară şi le topeşte ca unic omagiu al îngerului său.

 

Despre oameni

Posted: 22/10/2015 in Uncategorized

SEB_5799Tu pentru câţi oameni ai devenit străin? Cu câtă lume ţi-ai băut cafeaua şi-ai împărţit zâmbete, iar acum sunt istorie? Când te-ai rupt pentru ultima oară de cineva?

Orice despărţire lasă cicatrici, fie că este din trădare, distanţă, nepotrivire sau nepăsare. Te desparţi de prieteni, de iubiţi, de camarazi, de colegi, de rude. E un ciclu inevitabil al existenţei umane atât de efemere în esenţa sa.

Fie că este o despărţire premeditată sau ceva ce te loveşte-n creştet şi-n cord ca un cutremur, nicicum nu e uşor.  Trece timpul şi golul acela devine mai întâi atât de adânc încât nici nu poti privi înăuntru-l tău. Mai apoi, arunci în el mai multe amintiri ce nu fac decât ca totul să atârne mult prea greu, şi în zadar. Abia după ce te decizi să o transformi într-o groapă de gunoi, să arunci acolo toate nimicurile cotidiene începe să nu mai conteze. Cert  e că este un process lung şi anevoios.

Dar ce înveţi de-aici? Că fiecare are drumul său, independent de al celor din jur, ca unele drumuri se intercalează, altele merg paralel, altele se suprapun pentru o vreme numai ca să se despartă mai târziu, iar altele nu se întâlnesc niciodată.

Când nu le ai încă cu ale vieţii, aspectele astea sunt mai greu de digerat. Oamenii mari înteleg însă că fiecare experienţă are rostul săiu şi durata sa, şi că mai presus de toate important este să nu te desparţi niciodă de tine însăţi.

11846165_10207252101041826_1880724428_nDespre tine s-ar fi putut scrie o trilogie, dar n-a fost sa fie. Au ramas in schimb multe drafturi, unele perfecte, altele cu mult prea multe stersaturi si insemnaturi.  Ale caror capitole nici chiar timpul, in infinita lui desfasurare, nu le-ar mai putea gasi deznodamant. Cu atat mai putin un pretins scriitor, devenit orb si perplex, n-ar mai putea gasi inspiratia desavarsita.

Sub un desitin sortit neimplinirilor, incerc sa-mi gasesc cuvintele, ce zac acum sugrumate de franghia atat de roasa a amintirilor. Sa pretinzi ca ele s-ar putea da uitarii, ar fi ca si cum te-ai harazi de unul singur la mediocritate. Dar e si de bine, caci inspiratia mea erupe dintr-un izvor nelasat pana acum sa isi reverse siroaiele peste posteritate.

In mine zace o hemoragie interna a carei durere inca nu se simte din cauza complexitatii povestii. O sa dureze ceva pana cand isi va face resimtita prezenta. Ma cutemura si ma sperie intr-un hal precis, ideea ca vei dainui vesnic in amintirea mea.  De-acum inainte imi sunt propria problema si a celei care mi-a dat glas si chip. Vorbele-mi sunt pline de o speranta parasita, ca un copil ce isi doreste prematur sa paseasca pe taramul responsabilitatilor.

Imi izbesc sentimentele de toti peretii, imi cufund iubirea intr-un cancer de stadiul 4. Ma bucur de tot ce a fost, in egala masura in care imi e dor de speranta fericirii. Iti raman recunoascatare pentru implinirea la care m-ai sedat sa visez.

Nu s-a inteles ce as fi vrut, desi negarea a fost mereu pretextul meu neimplinit. Si tot ce as fi vrut a stat ascuns intr-un buchet disperat de trandafiri, legat cu intelegere.