Aud în mulţime o voce de femeie ce spune ,,eşti prea tânără”, dar p[catele mele sunt mature. Ca două note dintr-o altă gamă ne leagă pe veci un bemol uzat în doi, a cărui faimă, orgoliu şi iubire le-am facut partaj de atâtea ori. Trecutul se întrerupe.

Dimineţile mele merg cu spatele spre soare. Pentru o perioadă sunt certată cu timpul, cât de lucid mă urmăreşte cu ură. Cu fiecare staţie de metrou mă simt mai departe de locul din care am plecat să te uit. Mi-ai mâzgâlit prin viaţă. După douăzeci de ierni palmele mele aplaudă afonic reprezentaţia unui ventriloc încercănat din trecut.

Zilele mă îmbată în somn, pentru că îmi plac serile. Aici perfecţiunea îşi pierde valoarea.

Luminile se şterg în noapte, când îmi doresc nemurirea. Se îmbină perfect prezentul.

Mă visează norii şi îi mint pe zei, iar Cronos îmi propune dorinţe. Mă sperie infinitul în care cred că o să cad. Miroase a otravă povestea asta, ca un răsărit de-o clipă. Pictez Capela Sixtină prin buzunarele nopţilor pierdute în drumul nostru spre casă.

Respir în plămâni gust de ceai al unei dimineţi anterioare în doi.

Nu mai cred în inocenţă de când am început să citesc iar asta mă înconjoară de greutate. Păstraţi-vă visele, nu ele însemnă fericirea!

Am întrezărit pentru o clipă o scăpare de-a ta, între malul drept al dunării şi umărul meu stâng. Iar în rest, am lăsat tăcerea să ne acopere prin drum de noapte al cărui final m-a spulberat într-o neagră constatare. Aceea că de mult nu mai avem nimic. A rămas obişnuinţa şi umbra unui vis.

Iar când vorbim , se aud dialecte diferite din care nu se pricep decât idei primare. Cum să ne mai înţelegem noi?

A fost o vreme în care erai singura fiinţă pentru care timpul aştepta în loc , ori de câte ori îţi ceream asta. Nu mai ştiu ce eşti acum, gând, dorinţă, amintire,uitare.

Ştiu că în dimineţa asta m-ai uitat de mult, porţi mască ca să ascunzi obrazul şi fruntea cu care te-a sprijinit noaptea în mine, ca pe-un copil nefericit al sorţii. Şi probabil n-am să mai învăţ pe nimeni să râdă în somn căci aşa se îneacă iubirea.

Cred că mai nou uită de mine. Mă lasă să ajung acolo unde speranţa se mulţumeşte cu o barieră vie. Şi mi-e somnul în alb şi negru. Se împleticesc respiraţiile mele în colaps de nepăsare. La o adică capcana cerului mi-e tăcut ascuns vizitator , iar dintr-o secundă în alta destinul mi-e zeu sau haimana.

Nu mă mai satur de ea, îmi curge în râuri durere mută cu aer săturat de vinovăţie. Tangou absurd , cel mai bine mi-l pictează luna. Neşansa lumii e în iluzii străvezii. Iar liniştea din viaţa asta o găsesc doar în lumânarea stinsă.

Mai rău ca niciodată mi-e atunci când dintr-o dată mă izbeşte un calvar roz în tâmple.

La câte o milă distanţă de graniţa posibilului găsesc un răsărit înecat între noi. Sunt atât de departe că nici amintirea nu mă mai poate creiona vag. Se zvârcolesc în mine îngeri ciungi de eşecurile mele subite către fericire. E straniu să nu ştii dacă mâine îţi aparţine. În liniştea mea ordinară , mă zguduie absenţa gălăgiei când tot ce-mi doresc e să e să cad în gol la nesfârşit. Un nesfârşit numai al meu, sugrumat în fum şi caramel. Căci deja altfel nu mai pot.

Mahmur, Dumnezeul meu sughite şi-mi închide ochii când e post cu vin roşu ca durerea.

Remediul meu rămâne norocul. El e singurul căruia îi mai permit să plece şi să vină nepoftit , pentru că simte momentul. Conştiinţa se îmbată mult prea des , ultim prieten ce încă mă mai înţelege.

N-am cum să răspund la întrebări pentru că de o perioadă încoace nu-mi mai ridic prea multe, le las pe ele să se mulţumească doar cu fapte.

Fericirea mea e mereu ce-a mai rămas până la răsărit, atunci când cerul tace mai dramatic ca sărutul meu aruncat numai celor nu-l merită.

Singurul lucru care-mi mai lipseşte uneori e zâmbetul acela aşezat de pe chipul tău, pe care doar eu ştiam să ţi-l dau mai frumos decât vei putea tu să o faci vreodată. Doar că acum eu nu mai ştiu decât să îţi frâng tragediile mai rău decât mi-a alterat existenţa ta destinul.

Am ajuns acolo unde începutul şi sfârşitul sunt în genunchi şi am multe nopţi în care răsăritul se îneacă între noi. O dimineaţă nebună îmi calcă pe conştiinţă cu şosete gri…iar data viitoare o să te urăsc mai mult ca pe Dumnezeu pentru că atunci când lucrurile bune se întâmplă cu un motiv , lucrurile rele nu se mai întâmplă.

Între mâine şi mine se împarte absenţa , e plăcere divină să cazi cu toată greutatea în gol, să nu-ţi mai pese , pentru că oricum jos ajungi tot tu. Aceeaşi dimineaţă incertă mă trezeşte în ultimele zile cu ceaţă şi ceai. Soarele amintirilor mele nu mai are decât trei raze şi-un apus.

Şi sensul vieţii mele de-acum încolo se complace mereu în pauze de vorbire. Ca un dialect tacit al cărui rost nu-l înţelege destinul. O să-mi facă flagrant, mă va denunţa iar într-un final tot el va pierde. Şi tot ce era existenţial aici nu mai contează.  Iar la finalul tuturor acestora o să fumez singură ţigara din mâna unui înger orb şi mut de-un veac încoace.

Nu ştiu exact ce eşti, în schimb ştiu ce nu poţi fi. Îţi cunosc cariile de pe coaste şi numărul lor mai bine decât o vei putea tu face vreodată. Lângă mine nu eşti tu, eşti altceva, eşti orgoliu, eşti putere, eşti egoism, eşti egocentrism, eşti cinism, eşti sarcasm şi lista poate continua la nesfârşit.

De astăzi nu-ţi mai recunosc numele din buletin, de astăzi te numesc Răsfăţ al sorţii. Şi ce dacă nu-ţi place, nu te întrebat nimeni! Să zici merci că ţi-am atribuit un apelativ pe care şi aşa nu-l meriţi, tu nu mai meriţi nimic.

Pentru mine, a început un alt fel de mai departe. Ce mai contează acum care şi cu ce a greşit, când nu ne mai permitem să ne pese de trecut. Fericirea e departe de tine. Aici deja miroase a singurătate şi dor. Ai efect caustic asupra-mi. Dar eu am să scap, acolo unde merg fără tine… acolo unde nu există împărţit la ce spun sau îmi doresc … acolo unde niciodată cel care pierde nu sunt eu… acolo unde Poseidon, Dionysos şi Apollo s-au născut pentru mine, iar Hades îmi e prieten vechi.

Cu ce ocazie? A zâmbit într-unul din colţurile gurii, exact cum obişnuiesc eu să fac atunci când încerc să dau de înţeles că nici nu ştii ce are să te aştepte. A clipit odată şi jumătate, iar apoi mi-a spus că ne-am mai întâlnit şi că ne vom mai vedea. A plecat înainte ca eu să mai apuc să-i spun ceva.

M-am tot gândit la palmele ei , acoperite cu mănuşi din piele neagră, la tuşul ce-i contura ochii, la parfumul de aşternut răvăşit ce l-a lăsat în urmă mult timp.

La un moment dat, în momentul în care eram mai sigură ca niciodată că ecuaţia din acea seară se împărţea fix la doi şi n-avea să conteze decât atunci, a venit din nou. Mai reală ca niciodată. M-a dat la o parte printr-un infarct de întuneric. Mi-a luat locul mai bine decât mă aşteptam, fără ca vreo mişcare s-o trădeze. Eram chiar acolo, fără să-mi văd propriul eu.

Arăta ca o dragoste goală, i se scurgea fericirea din ochi pe faţă, pentru ca celălalt să i-o poată sorbi, ea nevrând să afle gustul vreunei iubiri, fie aceasta reală sau mai puţin, perfectă sau prefăcută, înţeleasă sau acceptată. Iar într-un final, i se zbăteau pupilele   într-o plăcere crudă.  Şi după tot deliciul ce-l provoca, lăsa mereu în urmă un miros de bazar, de amor ieftin; zadarnic încercam să-l împrospătez , într-o perioadă, cu zâmbete schingiuite. Şi totuşi nu îmi seamănă, ea n-are puterea să spună când nu te mai vrea, maestru înverşunat al celei mai vechi meserii de pe pământ.

Îmi amintesc că a fost o noapte prea lungă, atunci am cunoscut-o pentru întâia oară, la fel ca cele ce i-au precedat. Iar ea , a revenit iar şi iar, luându-mi locul de fiecare dată când a fost cazul . Mi-a spus că nu-mi cunosc încă veninul şi mi-a mai spus că cel mai scump lucru al meu şi al ei nu costă nimic. Cine eşti tu, vampă a sufletului meu?

Apusul îmi înjunghie faţa la nimereală dar nu mă supăr, acum suntem amici. Uneori mi-e complice la întâlnirile cu întunericul.

Am devenit ceva monocrom, fără să vreau şi-mi place. Atât de lucidă a ajuns ura ce pulsează în atriul drept încât o aud noaptea cum oftează; şi-a încolţit sămânţa acolo în ziua în care am cunoscut trădarea, curvă gentilă, şi n-are să dispară până nu mă ofilesc.

Mai nou simt când doare, când e frig sau cald sau când e suportabil universul. Nu am ştiut vreodată să fiu mai vie decât sunt acum, cu toate că uneori încă mai văd privirea aceea înfiptă în umbra lucrurilor ce le-a atins deja. Poate cel mai pregnant se găseşte în mine, în gesturi ce nu mi-au aparţinut niciodată, pe care le-am împrumutat fără a i le mai înapoia şi care acum mă definesc. Dar ce contează, muribunzii le recunosc ca fiind ale mele.

Acum obişnuiesc să mă pierd în vise ale unei singure după-amiezi. Ieri a durat o veşnicie şi îmi părea că plânge atunci când s-a sfârşit în aşternutul meu. Cerul erupe verde, negru, mov,  trei în unu ca iubirile mele, alea care or fi ele, încă nu m-am decis pe cine să pun pe piedestal.

În toamna asta soarele năpârleşte scântei pe trepte cu castane coapte, găsindu-mă pe mine într-un nimic grandios şi nu mă sperie infinitul acestui fel de a fi , aşteptam de mult o astfel de letargie. Am anulat tot ce nu îmi aparţine , l-am lăsat pe Dumnezeu , sau cine se crede el, să îi păstreze pentru sine pe restu’ şi să se joace în continuare cum o vrea cu ei. Puţin îmi pasă mie dacă pentru unii am rămas egoistă, rea, excentrică, nebună , important e că am rămas.   S-au rupt în două tragediile vieţii mele , încă le aud cum suspină, mă bucură sunetul acesta macabru. Nu mai zgârii momente, acum le las să treacă precum metroul prin tunelele obscure. Am început deja să-mi dau seama când visez , acolo sunt încă preafericită. Odată cu demenţa mea au putrezit şi ultimele gânduri ce le aruncam înainte departe în timp.

Pentru tot ce urmează îmi pun tocuri negre, ca să nu mă mai păteze orişice nimic. Şi acum când greşesc îmi corectez buzele cu ruj, e mult mai simplu aşa.

Pentru vorbele care trebuie să le auzi

chiar dacă nu ştiu ce vor să-ţi spună

iar faptele-au rămas acum acolo

în noaptea în care ne-am jucat departe.

Eroare divină peste creaţie mută,

indulgenţă în viaţă şi-n zâmbet,

puţine de spus despre tine, în rime

cu genunchii strânşi spre realitate.

Trei zei şi o actriţă plecaţi în vid

cearcănele le dansează pe feţe.

Aleg să stea, să mai rămână ,

aleg uşoară hibernare în spre seară.

Reneagă timpul când nu le convine

afară curge ceaţa în zeci de versuri

ce aşteaptă târziu ziua de mâine.

În faţă e timpul ce împlineşte vise

…Ale tale-s toate, străine.