După douăzeci de ierni

Mize reci în amurg alunecă hain. Graniţa morţii, la dreapta şi la stânga mea, mă obligă să trăiesc. A fost un pariu pierdut în capcana sorţii când m-ai trădat şi vândut unui apus. De-atunci nu mai am resentimente. De-atunci zâmbeşti perfid prin cafenele. Totul se plăteşte arhanghelului meu de şaptezeci de ori câte şapte.

Aud în mulţime o voce de femeie ce spune ,,eşti prea tânără”, dar p[catele mele sunt mature. Ca două note dintr-o altă gamă ne leagă pe veci un bemol uzat în doi, a cărui faimă, orgoliu şi iubire le-am facut partaj de atâtea ori. Trecutul se întrerupe.

Dimineţile mele merg cu spatele spre soare. Pentru o perioadă sunt certată cu timpul, cât de lucid mă urmăreşte cu ură. Cu fiecare staţie de metrou mă simt mai departe de locul din care am plecat să te uit. Mi-ai mâzgâlit prin viaţă. După douăzeci de ierni palmele mele aplaudă afonic reprezentaţia unui ventriloc încercănat din trecut.