Când totul se împarte la doi.

Când totul se împarte la doi, e bine. Când nu mai ştiu unul de altul. Îmi place amorţeala.

Zilele mă îmbată în somn, pentru că îmi plac serile. Aici perfecţiunea îşi pierde valoarea.

Luminile se şterg în noapte, când îmi doresc nemurirea. Se îmbină perfect prezentul.

Mă visează norii şi îi mint pe zei, iar Cronos îmi propune dorinţe. Mă sperie infinitul în care cred că o să cad. Miroase a otravă povestea asta, ca un răsărit de-o clipă. Pictez Capela Sixtină prin buzunarele nopţilor pierdute în drumul nostru spre casă.

Respir în plămâni gust de ceai al unei dimineţi anterioare în doi.

Nu mai cred în inocenţă de când am început să citesc iar asta mă înconjoară de greutate. Păstraţi-vă visele, nu ele însemnă fericirea!