Privind spre mine,în stânga

M-am obişnuit cu tine, atât de rău încât nu mi-am dat seama că de mult nu mai eşti tu. Din colapsul ce mă conturează , cercetez boala. Atât de cronică, mi-a orbit vederea şi n-am mai desluşit că ce aveam cât mai rar în faţa mea era himeră. Nu-ţi mai semăna nici în parfum. Nu mai vorbea cu siguranţă , ce ţine în glas acum e absenţă. Cât a durat nu mai ştiu, nu ţin minte nici când ai dispărut tu. Dacă a fost deodată sau te-a înlocuit treptat. Şi unde eşti acum?

Am întrezărit pentru o clipă o scăpare de-a ta, între malul drept al dunării şi umărul meu stâng. Iar în rest, am lăsat tăcerea să ne acopere prin drum de noapte al cărui final m-a spulberat într-o neagră constatare. Aceea că de mult nu mai avem nimic. A rămas obişnuinţa şi umbra unui vis.

Iar când vorbim , se aud dialecte diferite din care nu se pricep decât idei primare. Cum să ne mai înţelegem noi?

A fost o vreme în care erai singura fiinţă pentru care timpul aştepta în loc , ori de câte ori îţi ceream asta. Nu mai ştiu ce eşti acum, gând, dorinţă, amintire,uitare.

Ştiu că în dimineţa asta m-ai uitat de mult, porţi mască ca să ascunzi obrazul şi fruntea cu care te-a sprijinit noaptea în mine, ca pe-un copil nefericit al sorţii. Şi probabil n-am să mai învăţ pe nimeni să râdă în somn căci aşa se îneacă iubirea.