Mahmur Dumnezeul meu

 

Cred că mai nou uită de mine. Mă lasă să ajung acolo unde speranţa se mulţumeşte cu o barieră vie. Şi mi-e somnul în alb şi negru. Se împleticesc respiraţiile mele în colaps de nepăsare. La o adică capcana cerului mi-e tăcut ascuns vizitator , iar dintr-o secundă în alta destinul mi-e zeu sau haimana.

Nu mă mai satur de ea, îmi curge în râuri durere mută cu aer săturat de vinovăţie. Tangou absurd , cel mai bine mi-l pictează luna. Neşansa lumii e în iluzii străvezii. Iar liniştea din viaţa asta o găsesc doar în lumânarea stinsă.

 

Mai rău ca niciodată mi-e atunci când dintr-o dată mă izbeşte un calvar roz în tâmple.

 

La câte o milă distanţă de graniţa posibilului găsesc un răsărit înecat între noi. Sunt atât de departe că nici amintirea nu mă mai poate creiona vag. Se zvârcolesc în mine îngeri ciungi de eşecurile mele subite către fericire. E straniu să nu ştii dacă mâine îţi aparţine. În liniştea mea ordinară , mă zguduie absenţa gălăgiei când tot ce-mi doresc e să e să cad în gol la nesfârşit. Un nesfârşit numai al meu, sugrumat în fum şi caramel. Căci deja altfel nu mai pot.

 

Mahmur, Dumnezeul meu sughite şi-mi închide ochii când e post cu vin roşu ca durerea.