Joc de viaţă.

 Viaţa mea e un joc de furtună, ce se clatină când spre soare când spre noapte. Câteodată îmi mai urlă norii întrebări greşite iar eu râd la ei. Se alintă, ei ştiu răspunsul.

Remediul meu rămâne norocul. El e singurul căruia îi mai permit să plece şi să vină nepoftit , pentru că simte momentul. Conştiinţa se îmbată mult prea des , ultim prieten ce încă mă mai înţelege.

N-am cum să răspund la întrebări pentru că de o perioadă încoace nu-mi mai ridic prea multe, le las pe ele să se mulţumească doar cu fapte.

Fericirea mea e mereu ce-a mai rămas până la răsărit, atunci când cerul tace mai dramatic ca sărutul meu aruncat numai celor nu-l merită.

Singurul lucru care-mi mai lipseşte uneori e zâmbetul acela aşezat de pe chipul tău, pe care doar eu ştiam să ţi-l dau mai frumos decât vei putea tu să o faci vreodată. Doar că acum eu nu mai ştiu decât să îţi frâng tragediile mai rău decât mi-a alterat existenţa ta destinul.

Am ajuns acolo unde începutul şi sfârşitul sunt în genunchi şi am multe nopţi în care răsăritul se îneacă între noi. O dimineaţă nebună îmi calcă pe conştiinţă cu şosete gri…iar data viitoare o să te urăsc mai mult ca pe Dumnezeu pentru că atunci când lucrurile bune se întâmplă cu un motiv , lucrurile rele nu se mai întâmplă.