Noiembrie turbat şi vişiniu picant.

 Şi dintr-o dată lumea e alta. De parcă întregul haos ar prinde sens. A cui nebunie va supravieţui, rămâne de văzut. N-are cum să mai sădească trecutul ecouri aici, tocmai pentru că alunecă prezentul, noiembrie turbat şi vişiniu picant. Câteodată mă agită încercarea mea continuă , îmi stoarce zâmbetul târziu, mă sprijină pe treptele dintre etajele unor scări necunoscute, mă afundă în râs propriu, atât de personal.

Între mâine şi mine se împarte absenţa , e plăcere divină să cazi cu toată greutatea în gol, să nu-ţi mai pese , pentru că oricum jos ajungi tot tu. Aceeaşi dimineaţă incertă mă trezeşte în ultimele zile cu ceaţă şi ceai. Soarele amintirilor mele nu mai are decât trei raze şi-un apus.

Şi sensul vieţii mele de-acum încolo se complace mereu în pauze de vorbire. Ca un dialect tacit al cărui rost nu-l înţelege destinul. O să-mi facă flagrant, mă va denunţa iar într-un final tot el va pierde. Şi tot ce era existenţial aici nu mai contează.  Iar la finalul tuturor acestora o să fumez singură ţigara din mâna unui înger orb şi mut de-un veac încoace.