Pe trepte cu castane coapte.

Am renunţat să mai cred în minuni stricate, ca o pană mult prea uzată de copii cretini. Cred în mai departe, sau măcar încerc. Ce se târăşte acum de mine este un fel de nepăsare udă, şi-mi place. Mă simt bine cu ea, e siameza cordului meu.

Apusul îmi înjunghie faţa la nimereală dar nu mă supăr, acum suntem amici. Uneori mi-e complice la întâlnirile cu întunericul.

Am devenit ceva monocrom, fără să vreau şi-mi place. Atât de lucidă a ajuns ura ce pulsează în atriul drept încât o aud noaptea cum oftează; şi-a încolţit sămânţa acolo în ziua în care am cunoscut trădarea, curvă gentilă, şi n-are să dispară până nu mă ofilesc.

Mai nou simt când doare, când e frig sau cald sau când e suportabil universul. Nu am ştiut vreodată să fiu mai vie decât sunt acum, cu toate că uneori încă mai văd privirea aceea înfiptă în umbra lucrurilor ce le-a atins deja. Poate cel mai pregnant se găseşte în mine, în gesturi ce nu mi-au aparţinut niciodată, pe care le-am împrumutat fără a i le mai înapoia şi care acum mă definesc. Dar ce contează, muribunzii le recunosc ca fiind ale mele.

Acum obişnuiesc să mă pierd în vise ale unei singure după-amiezi. Ieri a durat o veşnicie şi îmi părea că plânge atunci când s-a sfârşit în aşternutul meu. Cerul erupe verde, negru, mov,  trei în unu ca iubirile mele, alea care or fi ele, încă nu m-am decis pe cine să pun pe piedestal.

În toamna asta soarele năpârleşte scântei pe trepte cu castane coapte, găsindu-mă pe mine într-un nimic grandios şi nu mă sperie infinitul acestui fel de a fi , aşteptam de mult o astfel de letargie. Am anulat tot ce nu îmi aparţine , l-am lăsat pe Dumnezeu , sau cine se crede el, să îi păstreze pentru sine pe restu’ şi să se joace în continuare cum o vrea cu ei. Puţin îmi pasă mie dacă pentru unii am rămas egoistă, rea, excentrică, nebună , important e că am rămas.   S-au rupt în două tragediile vieţii mele , încă le aud cum suspină, mă bucură sunetul acesta macabru. Nu mai zgârii momente, acum le las să treacă precum metroul prin tunelele obscure. Am început deja să-mi dau seama când visez , acolo sunt încă preafericită. Odată cu demenţa mea au putrezit şi ultimele gânduri ce le aruncam înainte departe în timp.

Pentru tot ce urmează îmi pun tocuri negre, ca să nu mă mai păteze orişice nimic. Şi acum când greşesc îmi corectez buzele cu ruj, e mult mai simplu aşa.